Am luat puțin jăratec din inimă și am aprins un foc,
E așa de frig, în jurul meu cu fulgi de nea se plânge,
Zăpada lor mă-njunghie și sufletul îmi frânge,
Am devenit un sloi, durerea rece mă ține în loc,
Nu poate focul s-o topească și gheața mă distruge.

Suflă în foc și timpul, pâlpâie abia, uitarea îl ajută,
Mai am vreo două sărutări în amintirea mea, atât,
Și din suspinul meu de om sărac și-ndrăgostit,
Ce pierde tot, ce geme după ceea ce-l alinta,
Se simte gol și părăsit, făr-a putea să urle, amuțit.

Mă uit pe geam, în noaptea asta e unica speranță,
Aștept măcar o rază să îmi usuce-al meu sfârșit,
Să crape uitarea de ciudă, durerea si al-ei lingușit,
Să fugă gonite de raza iubirii și unica dorință
E să te cuprind în brațe, fată-n lacrimi ispasit.