Visez lipit cu fruntea de fereastră,
Călătorind prin vremea ce s-a dus
La cât erai de roșie și-albastră
Acolo-n poarta muntelui de sus.

Ce rochie de jar am strâns în brațe
Când ne-am rotit ca vântul printre spini
Nu mai știa nici iarba, să ne-nalțe
Ori să ne cearnă-n picuri-i senini.

Þi-ai descălțat sandalele de rouă,
Cămașa smulsă devenise nor,
Pădurea lângă noi s-a rupt în două,
Să cânte bete mierlele ce vor.

Acum, acolo muntele-i de piatră,
De iarbă părăsită și de spini,
Iar de mai trecem și noi câteodată
De-abia de ne privim ca doi străini.