Am o teamă în mine. Una care nu doarme și mă răscolește. Dacă o vezi! E o slăbănoagă. Se ține de pereții mei cu unghiile netăiate. Iar eu, sub aparenta ei puținătate, mă defoliez. Mi se duce lanțul de celule ca o funie de bungee jumping în jos. Și am o senzație... foarte tare!
Toate acestea mi se întâmplă când zorii se așază pe mare ca o plută. Și de pe ea coboară câțiva bărbați agitați. Gesticulează, vorbesc repede și baritonal. Poate că e de la vântul de noiembrie. Toamna clănțăne la mal într-o flanea cu gluga până la nas. Cu brațele strânse pe sub sâni, cu niște papuci de parcă ar fi alungat-o de-acasă, cu rochia în care s-au agățat frunze uscate și scaieți fâlfâind întruna departe de trup, aleargă până la capătul pontonului și-napoi într-o disperare. Plouă din ochii ei. Plouă înțepat.
Mi se întâmplă după ce vorbesc cu tine. Mult prea serios. Eu tac și tu îmi spui sufletul. Bucată cu bucată îl descarci, bucată cu bucată îl așezi în mine, iar eu îl transport nu știu unde. Nu am unde să-l depozitez. Merg cu încărcătura aceasta de ani. Merg cu ea și n-am să pot urca în cer, cum urcă toată lumea de parcă s-ar salva de viață.
Mi se întâmplă după un vis în care sunt toate grijile de față. Nu lipsește niciuna. Le număr ca să mai pot adormi. Dar ele sunt deșertice. Am buzele uscate de umblet printre.
N-au găsit nimic. Marea șovăie. Ea știe ceva. E prea tulburată.
Azi-noapte m-am trezit cu ea peste mine. Îmi pusese unghiile în gât. Strângea și spunea ceva nedeslușit. Repeta și zbiera. Parcă mie îmi reproșa ceva, parcă eu eram de vină. Nu înțelegeam. În timp ce mă sufocam și deveneam ușor rigidă, ea mă privea cu ochi aspri.
A muriiiit, a muriiit șuiera vântul în urechile mele, printre dinții pietroși.
Unde? Unde e?! Unde e poezia pe care am scris-o pe marginea sufletului? Gestul acela de apropiere, de confundare, de pronunțare și accentuare, semnele și ritmul?
S-a dus la fund? Când s-a întâmplat asta?
Mă trece o lumină de staniol. Cu teamă.

(3 nov. 2013)