am sădit copaci pe umeri
și ei și-au înfipt rădăcinile în mine
până în călcâie
deja port cu mine o pădure
în loc de frunze
pe crengile lor cresc păsări
și toți îmi zic omul cu păsări-pădure

toamna îmi este cel mai greu
târăsc după mine un covor imens
de păsări îmbătrânite timpuriu
de-atâta zbor ridicat în urma noastră
nu se mai vede nimic
doar trilurile rămân adânc înfipte
în drumul cărunt neumblat

gâfâiam și-mi târam singurătatea
mai departe până amorțeam
îmi strângeam pumnii furios
și mă gândeam că e timpul să-ți scot
lumina din ochi cu o aripă
de vrabie moartă

de-atâta toamnă în mine pleznesc
iar păsările se rup una câte una
și își iau zborul