Între noi doi nu mai e niciun drum și nicio altă speranță.
Doar o ușă închisă, fără chei, între prezența și absența ta,
doar o bataie de aripi către o lumină care te mistuie și-ți arde aripile,
care te orbeste și iți taie respirația,
de fiecare dată într-un alt curcubeu.

Între lumea asta și lumea cealaltă nu mai e nimic de înțeles,
și nicio altă fântână cu apă vie care să ne ajute,
doar o ceață deasă și numai un pas,
pe care noi, nefericiții, l-am făcut fără să clipim,
doar ținându-ne de mână și sperând ca nu vom muri
în acea nefericită secundă.

Între două tăceri nu mai e niciun vis,
doar o prapastie, nesfârșită, în care ne-am aruncat fără regrete,
și o graniță peste care nu mai putem trece,
pentru că am încălcat toate regulile stabilite de ceilalți,
toate adevărurile și toate minciunile
în care nimeni nu crede.


Între doua umbre nu poate fi mai multă nefericire
și mai multe ziduri, peste care nimeni nu mai poate sări,
pentru că moartea zâmbeste la fiecare colț
și-ți face semn să te apropii,
iar tu nu mai vezi niciun motiv pentru care să nu pleci cu ea.


Între două singurătăți nu mai e nici-un ecou și niciun cântec,
doar o fereastră deschisă înghețată de dor,
la care fumezi îngândurat,
iar fumul desenează fluturi verzi pe pereți…
și tu taci, și ochii tăi tac,și mâinile tale tac, și sufletul tău tace …
pentru că în cuvinte nu se mai poate spune nimic.


Suflete, nimeni nu poate fi mai mult și mai adânc decat noi.