Ca voalul strâmt, pe semeții celeste,
se-așează ceața peste mănăstire,
iar ochii mei, porniți să le admire
mirenelor pioase tot ce este

mult prea frumos, cu dreaptă năzuire,
se-nlăcrimează sincer, până peste
putința de-a orbi, ca-ntr-o poveste,
de minunata lor alcătuire.

Atâtea preacinstite pelerine…
Păcătuiesc, în sinea mea, mereu
și-s pedepsit mai crunt, de nerușine,

decât cel mai nemernic și ateu,
că-n loc să vină,-n parte, și cu mine,
se duc numai cu bunul Dumnezeu…


Hadâmbu, 15 decembrie 2013