Era un colț al raiului ce mi se
lăsase pe grumaz fără de milă
și-un fruct oprit, trântit pe-a mea umilă
pornire către pofte interzise,

mă suspenda, ca pe un sarsailă,
de coapsa coaptă, care mă-nvelise,
să nu răcesc, cumva, la paraclise
și-n alte părți de stirpe ignobílă.

A fost așa de-al dracului de bine,
că mai și azi aș da să mă supun
la caznele grădinii ei divine

și, ca un țânc, m-aș apuca să spun
c-am fost cuminte și c-aș vrea... în fine,
știți voi... dar să mai cred în Moș Crăciun?