Și soarele, din pielea-i, își face mângâieri,
Iar luna-i strălucește în părul în șuvițe
Și stele-i licăresc din ochii calzi, de veri
Întinse pe nisip, în val de romanițe.

Pământu-i tremur fin, la pas abia călcat
Prin iarba de atingerea-i sfioasă, se culcând
Și rochia-i adierea de izu-i parfumat
Pe-un glas în portativ, ce-i zămislește gând.

Fructată de matern, pe pieptu-i în coline
Ce-i cresc dintre liane de-amor în lungi de brațe,
Un univers îi ascultă atent oftat, suspine
Și mințile se pierd la văz de ea, nesațe.

Admirator, planeta o soarbe din vedere
Și timp și ploaie, vânturi... natura e oprită
La trecerea-i suavă de farmece efemere,
Ce-odată se petrec... îi moștenind ispită.

Zefiru-n veșnicie îi va purta atingeri
Și mările-i vor duce din picurii de amor,
Cum lacrimile-i râu, alinuri vor fi stingeri
De flame de iubiri, rănite, care dor.

Focul se-aprinde pală de la obraji-scântei,
Din cremenea lor albă, iar scoicile-i dau perle
’n sclipiri de vrute vise; să i le sorbi, de vrei,
Sub buze sângerii... cu spuse-n glas de mierle.

Privește spațiu-n urma-i, cerșind la timp relaș,
Să nu o piardă-n mrejele neantului ce-l are,
Căci tot ce-i existență se roagă pătimaș,
Să-i fie partener sublimei călătoare...
27.06.2012