într-un strigăt de apă
am pășit
pe urmele roșii
ale tălpilor.

se legăna lumina lunii,
iar în memorie
înmugureau
tot felul de copaci
ce aveau chipuri de copii.

verdele lor
era atât de curat
și de lucios,
neatins de nimeni încă—

nici de sarea
care îmi mângâia,
ca o mamă, pielea,

nici de nisipul deșertului
care își scotea capul
din când în când
din rana mea,
cu o poftă nemărginită
de a-i atinge
măcar o dată
ecoul…