Sunt o păpușă fără cap. în fiecare seară ți-l trimit să te joci cu el, în fiecare seară te joci cu el. l-ai scos de acolo pe Baudelaire, ca pe un stol de albatroși cu pliscurile lovite de pipele marinarilor. albatroșii survolează spațiul acela gol din tine, unde ar fi trebuit să bată o inimă, ar fi trebuit, dar o inimă din porțelan nu bate.

Se spune că păpușile cu cap din porțelan sunt valoroase, mult mai valoroase decât cele normale. păpușile, da. inimile din porțelan zac, zac o veșnicie pe aceeași etajeră cu iubirea din porțelan, și nimeni nu le bagă în seamă, plâng pe furiș, să nu le vadă regii pânzelor castelane.

Zenobia...zenobia...zenobia! ecoul coboară cu picioarele goale în mlaștini, capul meu se rostogolește obosit pe o pernă de vise, închise în burta unui elefant din porțelan unde sute de capete aleargă virtual fără corp, fără suflet, fără iubire, fără tine M. tu vrei doar strălucirea, fără alte anexe muierești. Nu, nu sunt cruce la căpătâiul tăcerii, încă.

E ultima seară când îți trimit capul meu transformat în capul Medusei sacrificat de Perseus pentru că privirea ei transforma oamenii în piatră, a mea îi transformă în scrum.

Lasă-mi poeții și cărțile lor să trăiască izolați pe insula Neura, în mintea mea verde! tu vei rămâne cel mai ieftin porțelan așezat de senectute pe un mileu îngălbenit, așteptând ziua când îți vei amesteca cioburile cu ochii din porțelan ai morții, acolo, jos, la picioarele mele, tu, scrum.