plouă mamă
și ochii ți-s deschiși atât de deschiși încât
oasele ți-au albit vrei din nou să-mi cureți pata
de pe scoarța terestră a memoriei
te cațări pe funia apei cu umbra pe tine de parcă e iarnă
uneori pietrele sunt părți nemișcate de oameni
pui tâmpla
pe geamul dintre noi și-l aud aburind
cuvinte cu flacăra mică ies dintre coastele tale
pe buze să plângă
în loc luminat în loc cu verdeață
lacrima ta era cu pământ din iarbă zburau dureri
de la piatră
zburau până la oase

plouă mamă
și oasele ți-s deschise atât de deschise încât
și ochii mi-s albi