Draga mea,
să știi că sufletul a aruncat cu firimituri în urmă,
de granit, ascuțite, mute, dar a aruncat firimituri.

Și când iulie a născut gemeni de soare cârnos,
când alb pe-a-ntregul eram și-n fustă de colibri electrici erai,
când palmele noastre au resuscitat primul pilot,
când trupurile au privit la chip cioplit,
când, cu buzele, căram minerilor din plămâni lumina verde din ochii tăi,
când te rugam să-mi spui ceva ce nu mai știe nimeni
și te pedepseam înghițindu-ți gura,
sufletul arunca cu firimituri pe drum.

Da, draga mea, știu,
timpul trece ca ploaia de vară peste mare,
păsările de tablă nu zboară chiar dacă au aripi de aur,
lupii de lemn nu urlă cât de flămânzi or fi,
dar uită-te și tu: lipsesc firimituri.
Și chiar dacă amândoi am zis că le-a luat apa,
nu-mi spune că, măcar o dată,
nu te-ai gândit și tu că păsările au ciugulit,
că lupii au tăbărât,
că, undeva, o acvilă răpește gemeni de soare,
că, undeva, un lup pândește un pilot prăbușit.

Cu mâna ta, draga mea,
cu părul tău, cu umerii tăi, cu talpa ta,
cu tine am scobit granitul din statui,
am ridicat grâmezi perfecte de ochi, de buze, de urechi...
și am suflat peste.
Și chiar dacă niciodată nu au văzut, vorbit, auzit,
întotdeauna au suferit.

Iartă-mă, să mă ierți, draga mea,
sufletul nu a putut potrivi zborul tău cu pașii mei.
Să mă ierți măcar pentru acum,
când durerea e un tigru vișiniu care îmi toarce în brațe,
când noaptea mă golește ca pe un borcan cu smoală,
când tot ce mai văd e pâine crescând
și niciun drum.