Senin... Prin prisma
visării, culeg relicve
din buzunarele enoriașilor.
Sunt miopul cărării,
ultim servil, ultim călău.
Nu caut specii,
nu sărut broaște râioase,
ci sunt pestrițul umil,
atins de lepra cunoașterii.

Seară... Norii de sticlă,
alice de săpun.
Privesc impresia alienării,
cunosc schimbarea culorii.
Imit, deplasez, însă nu
revăd nașterea-nserării.
Alint, sărut, îmbrățișez...
De ce sunt închis în colivia
uitării?

Noapte... Căldura umană
dispare, se evaporă.
Linii albicioase spre stele,
umbre de aur între planete finite.
Uit ce scriu, memorez ce uit.
Verdeața creează, lumina ucide,
însă noaptea-i stăpână, suprema ciută.
Iar eu părăsesc scena,
umbrit de-un sughiț emotiv.

Întuneric suprem... Nimic pe-năuntru,
nimic pe afară.
Strig, ating, sărut, mângâi,
însă nimic nu răspunde. Sunt
doar un găinaț, uitat, strivit, nimicit.
Dar găinațul e viață, revine, răsare,
prin gând, rugăciune și... doar atât.
Iar scena se strânge.

Ora lupului... Coșmar aluvionar,
închis de zeități în craniul uman.
Atinge sunete, surprinde culori,
derivă prin nimfe de mine ucise.
Uimire profundă, copil părăsit
de oameni-șopârlă, în demența-nnoptării.
Eu sunt aici, eu sunt un cuvânt...
Veniți, veniți, am devenit un avânt.
Iar caii sunt roșii...

Răsărit adormit... Călduț,
călduț, ca o pernă nocturnă.
Întrevezi eroarea, suprimi interdicții,
însă alba-neagra învinge regina.
Uimite cuvinte, în șahul existenței,
alungite prin sunet și puțină oroare...
Mă trezesc. Sunt viu,
însă nimic nu-i al meu.
Nimic nu există. Eu sunt doar un vis...