Ca la un concert de Mozart
nu mai aud nimic
decât sunetele liniștitoare,
în propriul trup ascult
într-o catedrală cu orgă
transpus în fantezia divinității.

Înaltele ogive, arabescurile sculpturale
îmi dau măreție gândirii.
Ies din mine pe porțile grele
de unde mă recuperează prezentul
în mișcarea turbată a străzii.

Plec spre incertitudine
prin lumea cuprinsă de nădejde și teamă,
îmi împart clipele pe un cadran de ceas,
aștept zile și nopți de rutină
cu lumini și umbre de neprevăzut.

Muzica răsună-n sânge și curge
de-a valma-n urechi.