Ah , ploaia în ce limbă șoptește te iubesc
Când cade peste verde și peste nefiresc ?
Dar luna când privește al nopții lung amar,
Ea cand iubește , oare , mai bea câte-un pahar ?

Izvorul când răbufne pe stânca ai săi stropi
Și-n urmă-i lasă urme adânci ca niște gropi,
Pe stanca cea greoaie în care ani lucesc
Cu ce cuvinte , oare , îți spune te iubesc?

Dar frunza ce se bate cu-al vântului mister
Împodobind pădurea ca un bijutier,
În toamna ei terestră ce-o lasă fără vlagă
Pe graiul cui , iubito , îți spune că-mi ești dragă ?

Sunt ploaia ta , iubito , cu lună si izvor
Și-n patul meu de frunze mereu rătăcitor
Te nasc printre cuvinte în toamna mea târzie
Grăindu-ți te iubesc cu-a vântului mânie!.....