Naturală


Odată, m-am uitat, așa, dintr-o parte, înspre lume
și mi s-a părut că, între aceste culori în mișcare,
am văzut ceva ce nu se mișca.


m-am uitat la soare și am zis că ar putea să fie un lucru
în legătură cu el...


am pornit să dau cu mâinile într-o parte și în alta
tot ce îmi acoperea interesul și accesul,
tot felul de plante, oameni muritori
și alte asemenea delicii naturale.


ea era într-o umbră care nici măcar nu era a ei
și umbra îi era nemișcată.
genunchii îi avea goi și frumoși pentru că nu se îndoiseră
nici măcar o dată,
în vreo rugăciune.
i-am văzut apoi pântecul alb, ca un pământ căruia Dumnezeu
încă nu i-a dat viața. și era trasat cu linii precise.
aș putea să spun și linii perfecte,
dacă, din punct de vedere geometric, nu ar fi lipsit de bun simț.


înfometat ca o rădăcină, m-am îndreptat către pământul ei.
ne trebuia mișcarea, să ne camuflăm,
pentru că ar fi putut să treacă pe acolo moartea,
uitându-se spre lume, drept…


și am vroit ca, în loc de imagine, să o fac sentiment,
într-un proces continuu, interdisciplinar.
să-i îmbătrânesc umbra apoi
cu lumina mea, împrumutată de la Doamne-Doamne,
și umbra să se decojească încet și să cadă pe jos,
să rămână femeia curată, absolut transparentă.
ca un gând, ca o stare, ca o bucurie.


abia apoi ar fi putut să ne privească moartea,
indiferent de cum ar fi dorit,
iar privirea ei de întuneric nu s-ar mai fi oprit peste noi-
două particule iubindu-se, plimbându-se
prin toată lumina.