nu eu am inventat iubirea prin neștiința mea
precum pictorul care nu se îndură
să amestece culorile pure
era acolo
pe vremea când buchiseam diferențele
între util frumos și plăcut

mai întâi crescuse un copac cu frunze roșii
ca buzele bărbatului sau femeii înainte de primul sărut
frunzele erau altfel de palme
tremurau
se pregăteau să cadă
foșnet peste foșnet până la ultima tăcere

din întâmplare împărțeam aceeași umbră
cu un bărbat străin
spre gelozia celor care nu mă cunoșteau
așteptam de-un veac lângă trunchiul bătrân
cu obrazul pe pământul uscat
nu am putut să îl refuz
când mi-a cerut cu împrumut o frunză
și nici nu știam
unde se ascund fluturii tineri când plouă amar

lumea spune că
după o zi copacul acela a fost tăiat
azi oamenii nu se mai omoară
din iubire
sunt pur și simplu omorâți încetișor