nu e păcat să scoți lumina dintre ferești și să zidești în fiecare noapte
o femeie în tine
și ziua să se surpe din brațele ei
să o zidești până când apa devine sete și trupul foame până când trebuie numai o cărămidă
pentru noaptea ce vine
nu e păcat să re-zidești în fiecare noapte femeia precum o biserică arsă
de barbari

atunci numai atunci poți să-ți scoți aripile de flori de câmp de șindrilă de lună
de vultur și te-nvelești cu apa din fântâna albastră de dulce
sub mirare de geană