Am umblat până la marginea umbletului,
apoi m-am așezat,
am privit cerul,
am murit.
M-am scufundat în mine ca o cârtiță,
sap galerii întortocheate
în care nu străbate
nici un strop de curcubeu.
Îmi lipsesc din când în când
pietrele
pe care mă așezam
să-mi scot spinii din talpă,
mi-e dor uneori de florile de salcâm
mestecate îndelung,
mă doare absența castanului
în care mă legănam
și a macilor…
dar pământul e bun, e negru,
îmi oblojește toate dorurile,
se lipește de mine ca o burtă
ce așteaptă,
așteaptă să mă nască din nou, din mine.