Cu cearcăn de lună, ochii adânc privesc
cum rodiile se coc absorbind lumina
în amieze saăvârșind dulcele-n fruct,
de sunt una cu zilele verii.

Cerul din aripi scuturat
se topeștea-n miresme de ploi pe fața pământului
de se miră păsările de unde atâta apă.

Chiar înflorite, ierburile se tămăduiesc singure
urcă lemnul în tulpina splendorii.

Când se crapă de ziuă, la strigătul ultim al cocoșilor
se strâng coapsele nopții și înfloresc macii,
pietrele coboară pe treptele dimineții
rup gura târgului rostogolindu-se-n gropi,
de gropile se împăunează cu așteptări utopice
că vor dispărea de pe străzi.

Mai mult de un stat de om deasupra de stat,
noi cei de azi mizăm că se vor naște alții
cu dorințele noastre împlinite.