Răbdarea

Pe stema mea plutesc duhori acoperite
De-un răsărit ce nu vrea să dezbrace noaptea,
Parfumurile vii sunt scoase-n bătăliile abrupte,
Să-mi ardă până la apus, duhorile și cartea!

În lacome ciripituri înot cu timpanul strivit
Pe sub tranșee de suflet sfărâmat și el
Adulmecând mirosul de sărut, pe undeva pitit
Ce fâlfâie-n balans, grozav de-ncetinel!

Pe jugul trist ce îmi sugrumă lacom anii, cam betegi
Astăzi apun muște de lumină și se descompun!
Grămezi murdare din bucăți mici, azi sunt întregi...
Răbdarea mea, Doamne, unde s-o pun?