eu tac,
tu taci,
tăcerea dintre noi are gratii și solzi,
dincolo ne așteaptă ziua ca un călău,
vom pendula între o oră și alta,
suntem o limbă de clopot,
un nor prins între două furtuni,
vom muri și de data aceasta, la asfințit,
vom muri
liberi, extatici, confuzi,
umbrele noastre, chircite, ca salamandrele aruncate în foc,
frenetic vor disloca partea de aer care ne lipsește
eu tac,
tu taci
când ochiul soarelui, rotund,
prinde coajă, se vindecă
î-n-s-f-â-r-ș-i-t!

și crabii-vampir, uite-i, sapă cât mai aproape de mal,
în nisipul pus între noi,
în destinul nostru plin de apă și sare,
sapă sub piele, între tendoane și mușchi,
în lumina difuză a oaselor noastre fosforescente
și puse drept far, pentru cei înecați și care nu se mai regăsesc,
o-ho,
în vizuinile lor mă retrag,
cu toate armatele,
în scrâșnet de frâne,
de dinți,
cu steaguri, lampioane și măști,
toate desfășurate,
eros e doar un tip care a gustat din sângele tău,
după care s-a sinucis,
măcar acolo e un spațiu
în care intensitatea emoțiilor
nu poate fi contorizată,
da, te voi aștepta în locul acesta, voi desena, pe zidurile pline de mâl,
un graffiti etern, ehei:
mă gândesc la tine în multe feluri, foarte des,
nu știm a cui e mâna
care devine o prelungire a unei stări din care
nu dorim
nu dorim,
vreodată
sa capitulăm

și uite-ne cum ne înghite ziua,
și uite-ne cum eșuăm în partea de realitate
care nu ne aparține