cine-și mai aduce-aminte
de câte ori a avut obrajii întocmai
ca iarba pe timpul verii

câte picături de rouă răcoritoare
câte de ploaie la timpul (ne)potrivit
s-au scurs până la maturitate

de neimaginat

toată umezeală se pierde
în căldura coacerii nu fără
să astâmpere țelul scâncetelor

când roua nu mai apare
viața firelor este deja în staționare
curând își face loc putregaiul

visurile pe rând
o întruchipare firească
apar dinainte
precum îngerii în surâsul
sugarului dormind

în firul de praf probabil
e ascunsă o sămânță
viitorul o încolțește
să se nască la-ntâmplare

chiar de-i TOTU-n tranzit
(până când n-avem a ști)
ni-i clar ca bună ziua
că totul e și nu-i
în infinit