I se frânge sufletul
așa cum ar fi decăzut din simțire,
aude voci pe care nu le recunoaște
rostind vorbe în vânt.

Cuvintele sună a poezie în mintea lui
unde sunete străine converg
și umplu spațiul gol
ca apa un lac.

Nu se recunoaște,
timpul își verifică posibilitatea de renaștere
a zilelor de frumoasă certitudine
când ar putea să-l aștepte
primăvara în trup
înmugurind sufletul frânt.