și-atât de mult aluneci
pe-un brâu de lună plină
de mă jelesc că-mi este
în toi singurătatea
dormea și fără vină
în ale ei cetatea
strigam în noapte singur
din lanuri de lumină

din adormirea sorții
doar umbra săgeta
grăind în graiuri multe
acele ce-s eterne
pe când o stea, departe,
lumina ei își cerne
și-mbujorarea-ți multă
mai mult tot ne desparte

Iar Luntrea piere-n ape, e de-așteptat Fregata;

Spre a primi Aleasa veciile sunt gata