e târziu
zic megafoanele peronului
ultimul metrou spre
a plecat

a stat ploaia de un mileniu
țin umbrela doar ca pe un totem
Doamne hei mă auzi? ...doar ție nu ți-am cerut o țigară
și liniștea asta instalată drept sistem operativ
și cineva care a ucis vântul
ce stă întins fără suflare de-a lungul șinelor
și altcineva care a tot împins orizontul ca pe un vagonet
preajma înghițind brusc dimensiunile

nicio frunză darămite un copac

Doamne hei nu mă auzi? ...cerul e o pungă strânsă la gură
ești cumva aurolac? ...lasă-mă să ies
pigmenții spaimelor mele nu-ți vor da nicio senzație de bine
nici plictiseala ta nu își va înmuia oasele astfel

nu mai este nici măcar târziu
megafoanele împietrite simulează
ultimul copac spre
l-am pierdut

desculț până și de pielea tălpilor
calc pungi
se înțelege că am luat-o pe jos
deși atât sus cât și jos sunt doar razne
ca o fată morgană se ivește
conturul unui pom
o fi cel primordial sau unul din care să-mi trag o foaie și să scriu
testamentul
nu am niciun creion
din mâini îmi cresc doar securi impecabil ascuțite și totuși
prilejul de fală că pot fi sau aș fi putut fi bun
las ultimul copac al planetei
semn că intenție a fost
ca noi... noi?
această specie prepotentă
să nu înghițim Terra ca pe-o aspirină
să nu înfundăm megafoanele cu chiștoace
Doamne păcatul cui e că tu nu fumezi?

nimic