fiecare zi naște o așteptare, dureroasă și vie,
un semn că exiști undeva, chiar ascunsă-ntr-un colț de suflet,
că reușești să-l luminezi, că ești un far pentru orbi,
un panaceu pentru cei ce nu se pot tămădui singuri,
te întrebi de ce nu vede că ești sufletul care vindecă,
privești printre gene ceasul, iar și iar și iar,
ești geloasă pe minutarele care se-mbrățișează fosforescente,
pe umbrele orelor care curg peste tine fără rost,
pe fantomele fostelor lui iubiri, care-ți dansează rânjind pe pereți,
de ieri ai învățat cum să trăiești solitar,
doar zgomotul pleoapelor care cad în tăcere te mai sperie,
ai ochii plini de ape și taci,
în sfârșit înțelegi de ce la tine-n suflet niciodată n-a fost vară

dumnezeu rânjește și el când îți mizează soarta la cărți,
știe că în jocul ăsta nu exisă catch perfect și nici o chintă royală,
(ți-a sortit deja să fii veșnic asul necâștigător)
și chiar dacă pierde sau nu, cui îi pasă?
oricum te-a născut ca să fii singură și tu îl ierți creștinește pentru asta,

îți spui că întotdeauna, în orice relație,
unul dă mai mult, celălalt primește mereu,
unul iubește mai mult, celălalt se lasă iubit,
poate că asta e o lege a firii, e o stare de normalitate,
câtă vreme nu există o balanță
cu care să-ți cântărești toate sentimentele, emoțiile, senzațiile,
cât să fie egalitate perfectă, să fie absolut complementare,
abia atunci lumea ar putea fi desăvârșită

tu încă aștepți să fii o unitate de măsură perfectă,
să devii aerul care să poată umple un suflet, să-l facă să plutească,
un antidot care să aducă un zâmbetul înapoi de dincolo de moarte,
e o iluzie care te face să crezi că ești vie,
desi împrejurul tău e doar un aer rămas nerespirat,
care te strânge de gât,
abia atunci te hotărăști să uiți,
să mai tragi un zăvor și să pui un lacăt la suflet