Aș mai fi jucat șotron, dar nimeni nu ma vrea, nu mai au timp,
au terminat bagajul inocenței;aș mai fi râs cu lacrimi, dar nimeni nu se mai amuză, ce trist.

Aș mai fi rupt ramuri pline de poamă necoaptă din copacii ce ne dojeneau cu țepi lor, dar totul s-a pierdut în colbul timpului grăbit.

Aș vrea să mai fiu eu, cel neastâmparat, certat de cei maturi,
invidiat de cei cuminți, aș vrea să mai simt vântul ce-mi dezmierda gândurile și apa ce-mi alina rănile.

Ar fi uitat poate și timpul să mai fugă, oprit de darul de a fi copil, să privească prin ochii mei bucuria, tristețea, neobosita voință de a urni munții din loc.

Dar totul e un vis, privesc asfaltul unde altădată ne înghesuiam, privesc tăcerea ce-a-ncolțit orașul meu, iar eu cum nu mai sunt copilul de-altădată.