Se subțiară timpul și forma și culoarea
în zboruri îngroșate, în păsări neajunse
la plâns,
iar păsării din zâmbet nu-i mai ajunse zborul,
se prăbușise timpul sub ancore uscate;

doar într-un os de veci
m-am strâns
și-am strâns
din ochi, din dinți, din sânge,
până când, duso, ai început a strânge
până la măduvă, până la cruce, până la vânt,
până când
copacii se legănau mai pustii,
și-am întrebat mai mort și mai viu:
mai știu,
mai știi?