... și de mă vei întâlni
desigur nu mă vei mai recunoaște
astăzi umbletul meu poartă pecetea
unui ieri ireversibil îngropat în amintire

umbrele pașilor mei se destăinuie azi
în vorbe mai mult sau mai puțin iscusite
într-un alt chip total străin ție
așa cum mâinile mele acordează nuclee și spații
țintuite cândva în așteptare
surghiunite-n uitare

... și vei vedea...
fruntea mea nu mai e la fel de senină
dar e mai înaltă și mai brăzdată
sub ea coboară zâmbetul înțelegător
transfigurat devenit el însuși cel de acum
prin tristeți solitudini frustrări neputințe
orgolii resemnări nerenunțări acceptări
doar că port același inel cu floare verde
ce-ți stârnise cândva curiozitatea
din piatra lui coborau către tine
lumi neînțelese și fragile în irealitatea lor
soarele-ți reflecta ochii în ea
și eu atunci m-am speriat puțin
pentru că te vedeam deja altfel
chiar și tu ți-ai dat seama
dar ziua se micșorase deja
lumina devenea din ce în ce mai slabă

............................................................

frunzele toamna își schimbă culoarea
doar ca să inducă în eroare timpul
ele nu cad nu mor niciodată
ci doar aleg un mod inteligent de a supraviețui
la fel ca și apa
ca și soarele
ca ploaia
ca focul
ca plânsul preschimbat în bucurie
ca deznădejdea răstignită în speranță
sau ca furtuna-n curcubeu

............................................................................

... și ți-aș face un semn de-aducere-aminte
de-aș ști măcar că altădată m-ai recunoscut