Trupu-mi devine tot mai nesigur
iubindu-se totuși
ca un câine stăpânul.

Hăituit de atâtea întâmplări
el nu fuge, trece cu răbdare prin sine

și nu mai știu în ce trup să mă caut,
la ce încheieturi mă dor oasele
care de sete se rod,

de mă mut într-un trup străin
în care sufletul nu mai are loc.

Dar Doamne, fără suflet
niciun trup nu-mi trebuie
și plutesc pe ape.