Încă mă mai găsesc ascultându-te
când sunt singură
precum aș asculta un cor scandinav

și privesc cu ochi mici
și urechile ciulite
cum îmi povestești dintr-un portativ cu mulți bemoli
din care nu pricep nimic
și nici nu vreau
apoi mă răzgândesc și
iar nu mai vreau
și tot așa

căci fiecare consoană a ta
reverberează în mine
curios de apăsat
precum cercurile unui lac
din cel mai uitat parc din lume
atins de prima frunză uscată
care cade la sfârșit de august.

Iar frunza asta uscată se descompune
și se face una cu mâlul de pe fundul apei
și sfârșește tocată de toți viermii
falsei priceperi.

Și, uite,
de-aia mi-e teamă: că-ntr-o zi
voi găsi o explicație pentru toți bemolii
din corul tău scandinav
și nu te voi mai asculta
când sunt singură
și va rămâne iar liniștea aia

de care îți spuneam
înainte să-ncepi să vorbești peste ea.