De glumesc, și nu se face,
Îmi cer scuze, cel puțin,
Ironia mea, rapace,
Ascunde un mare chin.

Râd de râs și de durere,
Și de milă îmi cam plâng,
Vrerile-mi sunt efemere,
Acțiunile-mi se frâng.

Un plictis profund și dens
L-aș dori ieșit din rând,
Și, așa, i-aș da un sens,
De-ar fi sens și pe pământ.

Scormonind în recea vatră,
Să scot visul la iveală
N-am găsit numita piatră,
Tristă și filozofală.

Căutând să mă cunosc,
Cum mă învăța Socrate,
M-am dat lumii, recunosc,
Dintr-odată, nu în rate.