A obosit să tot închine
Zilele muncii efemere
Nu mai e chip ca să suspine
Din ea vecia, pusă-n stele.
Privirea îi este ațintită
La tinerețea ce a trecut
Ar tot dori să mai cuprindă
Ce de demult a tot pierdut.
Ar vrea să soarbă cu nesaț
Al răzvrătirii chip de lut
Să mă cuprindă iar de braț
Și să umblăm pe und` n-am vrut.
Acum că pare tot inertă
Și simte cel final aproape
Ar vrea să retrăiască o tentă
Din amăgirea strânsă-n pleoape.
A apărut la eșafod
Răspunzătoare-i toată
Și-ncheie chiar și ultimul său nod
Din viața cea tristă furată.
Căci nu există adevăr
Și nici minciună deodată
Doar o iubire spusă-n păr
Pentru o veșnicie nepătată.