... s-a îndoit azi timpul, ca anul, în două, într-un început de iunie
cu totul necolegial,
s-a rupt în două în sufletul din mine, în mintea care-mi bubuie
de-un gong spre un tărâm, deznodământ fatal,
ce-l văd tot mai încețoșat în chipuri, alte, reformate
de atât de nerecunoscut
de intemperiile cu un deznodământ ce nu-l credeam, calamitate,
lăsându-mă perplex, aproape mut,
mimând doar bucuria revederii,
ce n-o crezusem astfel până azi... o răsturnare pe retină,
ce mă înșeală acum definitiv, o viață fără simțul prevederii,
crezând-o doar patetică rutină,
ce-mi lasă gust de insesizabil trecător în propria-mi oglindă,
păcălit de un ciob de sticlă, ca bietul indian, un inuit naiv
stând mândru pe pământul tindă,
închipuit eternitate, ca un laitmotiv...
îmi deschid brațe larg, să prind tipar știut
și ating un altceva, nu cel ce-a fost o altă dată,
iar visul de-un sărut din gând de nopți, mult vrut,
e-un convențional, pe obraz de-o altă fată...
mă simt speriat de mine, copie în copilul de altădată,
cu tuleii blonzi nerași,
printre colege mirosind adolescentin, cu părul în bentițe și cu lecția învățată...
și mă răsfrâng în alte trupuri, cum și-al meu, mai grași, mai trași,
tot încercând un puzzle să dezleg dintre imagini de-un trecut
datat precis în început sublim de-o unică maturitate,
atât de mult dorită, transpusă acum în plictisul avut
prea mult, prea mult avut... retrăiesc pasul, ce-i doar urmă azi, nicio perenitate,
mă pierd printre iubiri râvnite
aruncate de demult uitării,
aproape amorțite
și mă ciocnesc cu ele, ei, acum târziu, după o veșnicie a amânării
fără de întors,
căci nu-i, dintr-o nefericire, existența un remontor,
să mă încânt de pieptu-nțepător, c-un fragil tors...
și mă întorc de la întâlnirea de liceu, tot mai sleit, încet, încet aniversând să mor...
01.06.2013