Nu există consolare
La cel ce nu vrea să știe
Treci mai bine-n resemnare
Tot mai singur, ca să fie.
Geaba vrei să crezi într-însul
A gândi că nu mai poți
Dar deși te-apucă plânsul
Te dezgropi de ei netoți.
Nici chiar timpul nu mai speră
Să răcească gându-aprins
Ce-i croit ca o himeră
Să destrame tot ce-i prins.
Nu mai vreau să cred în lipsă
De speranță adunată
Tot ce a rămas e însă
O dorință ne-mpăcată
Cu a ei redobândire
Și creație divină
Ea se lasă-n amăgire
Tot așa și tu în tihnă.