Însoțeam prin lume un orb.
Nu eram umbra lui. Umbra avea
și clipe de răgaz, eu nu!
Am convenit, la plecare, să-i descriu,
pas cu pas, locurile pe unde trecem.
Oricît m-am străduit, rămînea indiferent.
Nu cred că dormea vreodată.
Totuși, a doua zi,
pornea la drum, proaspăt,
spre un loc numai de el știut.
Nu l-am întrebat niciodată nimic,
simțeam cum își ia puterea din soare!
Într-o dimineață, a dispărut
Mi-a fost teamă. Am plîns.
Credeam că s-a rătăcit.
L-am găsit seara
așezat pe marginea unei prăpăstii.
M-am apropiat sfios, înțelesesem.
Aici era capătul drumului.
“Orbii nu călătoresc niciodată singuri,
mi-a spus, au cu ei un însoțitor
pe care îl pregătesc să le ia locul!”
Apoi s-a aruncat în gol.