ar trebui să ne fie gurile scoici
și fiecare sămânță de vorbă cuibărindu-ni-se pe limbă
să ne doară, să ne zgârie,
și să îi cuprindem ușor informitatea,
mângâindu-i trupul cu limba și cu răsuflarea
și învelindu-i goliciunea cu straturi de gânduri
până când ar deveni perlă,
și nici atunci să nu ne îndurăm să o scoatem la lumină
ci învățându-i durerile facerii
să o păstrăm acolo, aproape de cerul gurii,
și să fie nevoie de un cuțit bine ascuțit
care să ne descleșteze dinții, de-acum deveniți paznici de grotă,
pentru a smulge dindărătul lor
comoara cuvântului,
și-atunci să ne simțim gurile văduvite de rost,
ca pântecul unei mame încă pulsând după copilul născut,
păstrând pe vecie înăuntrul sau
gustul dulce-amărui al vieții