O pasăre neagră, în noapte, mă arde cu smoală,
Și-un țipăt lovește cu ciocul în chipuri cioplite,
Iar umbre se șterg de podele în temnița goală,
Și lanțuri s-aruncă lihnite, în vise cumplite.

Un drum se înfige-ntr-o stâncă cărată de munte,
Și-o jertfă zdrobită pe-o cruce străpunsă de lună
Jelește-o străveche baladă, spre fețele crunte
Cioplite în piatra păgână de-o minte nebună:

- Copile bălai,
Dormi în pace prunc
Relele-ți arunc,
Cu măicuța stai.
Să ai somnul lin
Ca o primăvară
Și de-acum să-ți piară
Orice fel de chin.
Și să fii curat.
Soarele și luna
Să te țină-ntruna
Ca pe-un împărat,
Și în ochișori
Să ai bucurie,
Vântul să te-adie
În freamăt de flori,
Că măicuța ta
O să-ți ducă dorul,
Dorul puișorul,
Fulguit de-o nea.
Și-am să spun cu drag
C-ai găsit mireasă
O mândră crăiasă,
Perlă din șirag.
Și o să te-aștept
Din zori până-n seară
Pe prispă afară
Cu dorul în piept.
Copile bălai,
Și de n-o să fie,
Plini de bucurie
Ne-om găsi în rai.

Tăcerea se-nchide sub lacăt, și cruda sentință
Aprinde cortegii de stele. Mă-ntorc în țărână,
Iar sufletul pleacă departe, cuprins de credință,
Și lasă în urmă doar chipul din piatra păgână.

Armate de lanțuri se luptă, se rup ca să scape,
Un vuiet s-aruncă pe bezna scuipată din iaduri,
Și cerul se strânge în tunet haotic sub ape,
Iar muntele cade din piscuri și fuge-n afunduri.

Emil-Dănuț Gabăr
București, 14 iulie 2010