Să fiu intimă cu zăpada așa cum sunt cu propria piele,
Cu gândurile, amintirile, copilăria, catifeaua sau iubirea.
Să o port ca pe o haină regală cu trenă intimidantă,
Diademe să fie florile de gheață veghetoare.
Să toastez cu fiecare fulg, să-l împăturesc în oglindă,
Să mă împărtășesc lui ca unui duhovnic absolut.
El să renască-n mine doar ierni albe purtătoare de brazi,
Cu felinare ample și lacăte bine prinse în calea avalanșei.
Să curg ca un vis de copil printre stânci cu tâmple albite,
Să nu-mi fie frig, să nu cer apă, doar să mă adap cu privirea
Fără să preget din culcușul de hermină al țărânii iarna.
Să stau pe scări la BCR să beau ceai de iasomie când gerul prinde țurțuri în păr,
Să-mi aranjez feminitatea dintr-un simplu gest imperceptibil din exterior.
Să le zâmbesc „celor cu lopata” să nu le fie frig. Să-și despacheteze buzunarele
Să scoată mănuși în chip de trunchiuri de copaci și flori bogate,
Să cheme duhul Mamei Ierni și lui să i se-nchine.
Să-i scriu răvașe irezistibile omului de zăpadă să vină cu mai multe sănii,
Să bată clopotele, în valea înverzită sub zăpezi să-mi pierd un vârf de deget
Sau movul eșarfei în care n-am mai fost prizonieră.
Să mă fac cuib, să păstrez în mine intacte toate semințele
Ca o altă zăpadă. Să nu-mi pese că ninsoarea nu se mai oprește
Că m-ar putea îngropa și n-aș mai fi eu. Să nu te caut. Doar
Să mă-ntâlnesc cu tine așa din întâmplare și să aflu că
Nu m-ai înșelat decât cu mine cea de la-nceput și că
Până-n ziua de azi eu nu m-am schimbat deloc.
Să facem bulgări cât două Poluri Nord, să vorbim cu renii,
Să aducem spiriduși să fie îndeajuns pentru toți așteptătorii.
Să ne aprindem în noiene ca torțele, să luminăm orizontul
Și, reîncarnați în noi cei adevărați, să nu ne oprim din nins.