culeg în palmă lacrimi de fecioare
pe chipul lor să lase-a mele muze
de plânsul lor și verbu-mi să se-amuze
mai pe ascuns, căci râsul greu mai doare...

și te-am ales, în vremurile-obtuze,
precum se-nalță-un neam între popoare,
ca pe-o fiertură blândă de cicoare
sărutul meu îl ții pe-a tale buze.

și nu te-ndolia cu firea, fată,
că două vorbe-n dimineți nu spun,
suflarea-mi la picioare îți pun, iată!

și veșnicia tot acolo-mi pun;
aștept s-aud, în liniștea înceată,
cuvântul tău precum un laț de fum.