mai fără sens de-atâta nu se poate
de parcă totul stă s-adoarmă
ca-n brațele unei balade de la nord
ca-n legănarea unei nebuloase saga
acum când chiar nimic nu se întâmplă
și pare-a nu mai fi nimic de așteptat
când totul parcă fu și pare
că l-am sacrificat pe este
spre-a inventa o imposibilă poveste
în locul unui viitor falsificat...

mai fără sens de-atâta nu se poate
cu surul ăsta ca o vietate
ce-nghite perspectiva
care ne înghite
de parcă înșiși noi ne-am fi dezis
de timpul care îndeobște șade-n oase
așa aproape dușmănos cum este
și care trebuie c-a mai rămas
chiar dacă cine știe unde zace
unde se ascunde
în vreun cotlon interior desigur
probabil troienit el însuși

atârnă vremea udă ca o gioarsă
decolorată ruptă și imundă
între aceleași două stări știute-
prezentul nu se numără
desigur
devreme ce-i atât de convertit-
ca între niște stâlpi de poartă gata să se surpe
peste-un ocol pustiu și impasibil
de casă care-și priveghează propriul sfârșit
sub ochiul unei păsări mari de pradă
care le numără pe toate

stă ca și jefuită ora de minute
la crucile de drumuri care duc
dinspre lumină înspre întuneric
sub spectrul nopții prea bătrâne parcă
așa cum vine oarbă surdă și amorfă
și tânguindu-se precum
o biată vrăjitoare măcinată
în însăși moara propriei căințe
o ultimă-ncercare-n care nu se poate crede
de sine fiindu-i peste poate-a se dezice
și jalnică fiind aproape-n toate

de-acum că vraja e pe cale-a se vrăji pe sine
scoțând sămânța cea de rău pe care-o poartă-n vene
afară de sub ca sfârșitele-i puteri
spre echinocții și spre primăveri

se-ntâmplă clipa dintre neființă și ființă
se-alege parcă între ce se vede
și ce nu se vede
zăpada a ajuns o năzuință
și crivățul o abrogată lege
și-i cu putință ceea ce-i știut a fi
cu neputință
și se dezleagă ce ar fi mai bine să nu se dezlege...


și umblă lupii.