două perechi de muguri obraznici cu creștete neaduse
(ei nu uită de fel că primavara vine ea... odată și-odată)
bricheta turcoaz bună să faci lumină... la o adică
mireasma aceea de la încheietura mâinii iarna învelită de o mănușă
da, aceea în care tu-ți afunzi nările și-mi spui mereu că mă găsești
că nu m-ai confunda nici în ruptul capului
(și eu te cred. mereu am fost de bună-credință)
câțiva nasturi și un ac mare să ne prindem la loc fragmențelele prin care
am putea la un moment dat să ne desfacem unul de celălalt
o palmă din cerul violet coborât sprințar pe umerii mei goi
în foșnetul privirii tale mereu uimite reperându-mă
poate și cerceii cu agate stacojii pe care atunci când îi atingi
parcă auzi clopoțeii de la gâtul sirenelor și de mai departe de-atât
puțin din ziua de ieri un strop din cea de azi un mănunchi din trupul timpului
pe care l-am prins amândoi cotrobăind prin diminețile noastre
acostându-ne și spunându-ne fără nicio reținere: „până când? până când?”
(noi ne-am făcut că nu înțelegem. voiam să ne prelungim visul până hăăăt departe
era secretul nostru. timpul se cam prinsese la un moment dat
în obrajii noștri râdeau boabele dimineții ca un soare: „miroși a zăpadă”... mi-ai spus
te-am crezut și de data asta. îți numeri stelele din ochi oglindite pe chipul meu și surâzi)
... numărul tău de telefon poate și de la poartă eventual... o nouă adresă (cât mai exactă)
zece cuvinte tot cam atâtea sentimente și cât mai multe ferestre
urmele pașilor în tandem să ne-ntoarcem când va fi să fie tot împreună