te acultam tăcut,
rezemat de glasul tău.

spuneai ceva despre soare
și lună,
despre clipele dulci ce ne țin
împreună.

mă sărutai peste gânduri
și-mi spuneai să aștept,
să devin înțelept.

noaptea a obosit la lumina lămpii
și cade peste trupurile noastre,
strivite de iubire.

mi-ai mai spus parcă ceva
despre ce va fi mâine,
când cad păsările călătoare,
unde-o să ne mai ascundem
prin mare,
despre stele — că-s prea
căzătoare,
despre universul ce încape
într-un vers,
despre timpul ce curge șiroaie
și anii se duc mai la vale.

vroiam să-ți dau dreptate
—
sau nu mi-e peste poate.

nici chipul nu mi-l mai găsesc,
nici glasul nu-l mai văd,
nici brațele — cascade de argint,
nici ochii — feerie peste vânt.

am vrut să-ți mai spun...
dar ațipisem.