Alei cu oameni necunoscuți, fără priviri,

într-o seară fără partener de discuții.

Chiar dacă nu-mi înțeleg bine viața

și nu are nici opțiuni de subtitrare,

o să-mi fie greu să mă dezobișnuiesc de ea.

Toți anii ăștia nu valorează cât ultima clipă!

Mi-e și frică să concep acest fruct perisabil numit viață,

care-i mai tare decât mizeriile ei!

Am vrut să mă sinucid...

dar am constatat, că era deja târziu.

Logica, m-ajută să greșesc într-un mod ferm!

Sentimentele luminoase din inima mea,

le-asociam stelelor, pe-un cer înnoptat.

Din plictiseală am început să număr stelele,

deși, doar cele căzătoare meritau aplauze.

Cu o respirație tivită de aerul unui profesor,

un prieten bun m-atenționa zâmbind:

„Ãsta nici măcar nu-i cerul tău,

e unul trecut! Prezentul e necunoscut!

Tu ai în față: steaua unui ieri, amărât rău!”

Of...

Oare de ce prietenii și rudele

au privilegiul de-a fi, mai nesuferiți

decât ceilalți oameni!?

Aș lua toate artele frumoase de mână

și le-aș duce înapoi în copilăria lor,

locul unde mă-așteaptă prietenele mele:

Naivitatea și Credința.

Ãsta-i locul unde toți îngerii dorm,

ceara lumânărilor renunță la forme...

devenind fum peste flăcări nedefinite,

iar biata secundă încă nu este născută.

Normalitatea e-o convenție, nimic altceva!

Ar trebui să-mi văd de moartea mea,

ca acest grup de manifestanți

care strigă „Trăiască regele!”,

după ce aflaseră de moartea lui...

sau

ca de bonsaiul meu din dormitor.

Sunt mai aproape de prostul care nu știe ce spune,

decât de-nțeleptul care nu spune ce știe.