citisem desigur poeme adunări
fugisem desculț ca un copil ca să văd
rezultatul în care mă implicasem
sufeream de limite mecanice
ale stabilirii cremenului de mirări
în care să rămân
creația care să convină unui ochi
cum e aerul și apa
singură adie dulce ca merele
în borta vântului iernatic
dar asurzeam în familia unui poem
care se reducea la cei care dibuiau
rostogolul de lacrimi al rimelor
și asta nu-mi plăcea
iată că vine promisiunea unui
buchet de metafore
care era coridorul despărțitor
al strigătului