După cer a fost pământ.
Pământul fiind uscat a cerut apă; i s-a dat apă.
Moleculele din apă au început să se dezvolte; în ce...
După ce a urmat viața, ce viață!
Noi, voi, ei, ei...dacă m-ar fi crezut de prima dată!
O persoană a dorit surâsul; cealaltă a plâns; nu se înțelegeau niciodată.
Și așa a rămas, din fericire.
Noi am apărut după; după surâs, după plâns, după molecule și apă, multă apă.
Craterul conștiinței a început să fumege; dedesubt, cerul, fără stele,
Cer interior, în interior nu există stele...nici lună, nici soare;
E ceva singular, unic, impenetrabil, eul!
Noi suntem Eu, după care surâdem, plângem, ne facem treaba și plecăm,
Cu capul în pământ, ca o societate.
După aceea privim din nou sub pământ, unde există adevărații vulcani;
Fără somn, doar cu o deșteptare lentă, ascunsă, confuză...
Ca un Eu enervant și plin de cinism, trădător dar drept, extrem de drept și de real.
Nu murim, căci după aceea universul citește despre noi; nu ne convine să auzim
Bârfele universului; depărtate, dar pline de toate absurditățile.
După aceea am închis întâi un ochi, pentru a verifica întunericul.
Când l-am închis și pe celălalt am murit; nu i-am mai auzit spunând:
"-A închis ochii!"; eram obosit înainte să mor, așa sunt și acum după tot acest calvar...
Întâi am surâs, apoi am plâns, apoi am făcut ceea ce trebuia să fac, după care... nimic.
Până la urmă am ajuns tot acolo!