în tinerețe balansam hore de stele pe umeri
ținând morțiș să fiu părtașă la orice limbă care se naște
de parcă năvălirea universului își găsea loc de sărbătoare
tocmai la masa mea

niciodată cupa trupului nu suspina
iar inima mea stătea picior peste picior
în propria noapte de primăvară

îl iubeam pe ilustrul necunoscut
(obicei care mi se trage de atunci)
neștiind că un rege rămâne gol de straie în iatac
și nu o dată mi-am spus că tatăl meu
e născut din spintecare
iar mama suferă de insomnie chiar de la facere

încăpățânata din mine
tot uda sâmburi
și visa lungi nunți între păsări și târâtoare
apoi (de parcă asta nu ar fi fost destul) îmi adaptam mersul prin drojdia zăpezilor
sau mărșăluiam falnic cu pretenții de purtătoare a galaxiilor
neștiind că încolonarea te asfixiază încet
în câteva mugete asfințite

...cândva sărutam vârfuri de iederă
vizitându-l pe Dumnezeu în celulă
apoi a început să miroasă a must
și să mă doară măduva nisipului
El era Înalt iar eu încă leoaică tânără
venise vremea să pictez icoana Duminicii
așa că l-am luat cu mine
și-am început să trăiesc poezie