Ce nu se poate deosebi rămâne deoparte,
numesc acest fapt îndoială
pe care o rup din obișnuitul în care mă scald
și mă hrănesc din căușul întâmplării
ca un copil părăsit.

Va fi seară peste cuvinte ca un blestem,
nu știu de unde vine.

Mă doare degeaba iubirea la care aspir.

Simt furnicile roșii pe picioare
nu le dau jos până nu-și ating scopul,
într-o înțelegere de miel mă ascund
fără să mă hazardez mai departe.

Tu spune-mi cum să dau zvon nopții
când în mine locuiesc naivități fără sorți
de nu pot vedea infinitul
și mă lași să văd numai moarte
care și ea e nesfârșită.