nu sunt un scrib lasciv de frunze efemere
eu mi-am setat conștiința să pescuiască nori
în monologul zilei de împrumut nu pierd
silabe scâlciate cu tocul lor subțire
îmi ticăie în piept
ca Iona prins în chit
îmi vreau la țărm corăbii

simt liniștea cum paște/cal alb de piatră /
din anii mei de glorii atât de nărăvași
îmi calc într-o arenă cu lei hârtia nopții
și-mbrac satinul verii
desculță de cuvinte înecate
într-o mare

mă scriu pe porți înalte
cu chei pe portative
din buzunare rupte îmi curg consoane joase
din notele înalte îmi tot sculptez
stative
să-ntind culori de iarbă
pe cerul ca o pânză
din franjurii luminii văd răsărind
șiragul de vocale
pictat pe rama lunii

sunt caii albi ai lumii
sau asprele consoane?